In curand…

…o s-o omor pe Epure (pentru aia care nu stiu Epurele este my own very best frend, si da e o persoana). Poate va intrebati de ce, sau poate se intreaba ea… pentru ca mi-a dat o tema de gandire care pe moment mi s-a parut amuzanta, dar acum ma scoate din minti si ma face sa ma dau cu capu de ceva tare. Intrebarea suna ceva de genu “Cum te imaginezi casatorita si mai ales cum ar trebui sa fie el?” Si eu raspund repede: pai, vad o rochie de mireasa divina (pe care o visez de prin clasa a 7-a, si care pe vremea aia costa 2.000 de dolari), un apartament pe care mi l-am dorit din momentul in care l-am vazut (nu asta trebuia sa spun de fapt despre un barbat, oare?) si 3 copii (doua fetite, un baietel – cu descrierile de rigoare). Si el? PAUZA, dupa care zic: inalt, brunet, creol, cu ochii verzi si parul cret. Si atat!
Si evident dupa ce am inchis gurita pe care au iesit asemenea aberatii am inceput sa gandesc. Acel el pe care l-am descris, ar fi intradevar barbatul ideal (din punct de vedere fizic) dar eu nu vreau nici barbatul ideal nici barbatul perfect. Eu vreau un barbat care sa stie sa se certe cu mine, care sa-mi suporte crizele de nervi (provocate tot de el, evident), care sa se adapteze stilului meu de viata, care….degeaba il descriu pentru ca nu o sa apara. A! si trebuie sa stie sa-mi satisfaca toate poftele si mofturile (si, da am folosit intentionat “satisfaca”), care de felul lor nu sunt multe si sunt costante; din pacate sunt si dese.
Cat despre nunta, nici aia nu o vad prea clar: insist, vad rochia mea minunata, o vad pe Epure, ii mai vad si pe altii, aud eventual si franturi de muzica… si atat. EL NU E! Deloc. Nicaieri. Probabil ma marit cu mine!
O sa ma mai gandesc la chestia asta si sper sa revin cu idei mai clare. Pana atunci Epure (again) watch your back. Luv u!

Oameni…

           Umberto Eco e absolut genial. Si nu pentru ca ar fi unul dintre scriitorii mei preferati ci pentru ca are niste idei atat de logice, de bine organizate si de aplicabile in viata reala incat te face sa te simti groaznic de prost ca nu te-ai gandit si tu la ele. Asa ca hai sa aplic si eu una din teoriile lui la mine, sa vedem ce iese. Mai bine va opriti din citit aici.

      In “Pendulul lui Foucault” sustine ca exista doar 4 categorii de oameni, si fiecare dintre noi se regaseste intr-una sau maxim doua… eu, din pacate, fac parte din cam trei ceea ce nu cred ca e tocmai bine(macar nu’s in toate patru, sper). Si nu ma refer ca fac parte din ele in momente diferite, nu; trebuie sa fie simultane, neaparat. Macar am de unde alege, cand n-am chef de una trec la urmatoarea si tot asa. Sa  revenim:
1. CRETINUL: nu vorbeste, e spastic, face totul invers (nu vorbesc?,ba chiar prea mult; spastica?, putin probabil; fac totul invers? nu, doar cateodata dar intentionat; deci asta e categoria in care nu ma incadrez, inca)
2. IMBECILUL: face gafe foarte mari, cand restul lumii vorbeste despre ceva, el vorbeste despre altceva (eu? fac gafe, prea mari cateodata si intotdeauna vorbesc despre cu totul altceva decat subiectul dezbatut de restul; e chiar amuzant cand cineva intrerupe pe toata lumea sa afle ce naiba se discuta – si, da acel cineva sunt eu)
3. STUPIDUL: greseste in rationament si ajunge la o concluzie prin premise false (o, da…eu nici macar nu am rationament, deci tehnic nu gresesc iar premisele mele sunt intotdeauna false, dar ce importanta are atata vreme cat concluzia e corecta?)
4. NEBUNUL: alearga dupa cai verzi pe pereti (eu? cai verzi? tot timpul… cu toate ca nu conteaza culoarea; as prefera totusi mov)

        Asadar, deci si prin urmare eu sunt una din minunatele exceptii de la regula maxim doua categorii. Imi place sa fiu o exceptii. Ce sa fac daca mie nu-mi ajung doua categorii? In curand probabil o sa o asimilez si pe a patra, macar sa fie toate la un loc sa nu ramana una singurica si amarata.
        Si acum intrebare capcana: voi in ce categorie sunteti?

 

“O experienta personala”

O carte care merita citita. Nu e lunga si nici plictisitoare. E inspirata din viata autorului (Kenzaburo Oe) si ar trebui sa fie o lectie pentru oricine reuseste sa inteleaga mesajul. Asta ar trebui sa va convinga:

“Incepu sa examineze nefericirea copilului din perspectiva cea mai dureroasa: moartea unui copil-leguma. Chiar daca durerea n-ar insoti moartea unui copil care nu are decat functiile unei legume, oare ce naiba inseamna moartea acelui copil? Sau viata lui? Din nimicul intins de-a lungul a miliarde de ani a aparut un mugur de viata ca un fir de praf si a crescut vreme de noua luni. De buna seama ca fatul nu are nici o urma de constiinta, dar a trait cu trupul chircit intr-o lume intunecata, cald, lunecos si moale. Si apoi, in primejdie, in lumea de afara, unde e rece, tare, uscat si violent de luminos. O lume pe care nu are puterea sa o umple singur. O imparte cu un numar inimaginabil de straini. Si totusi, pentru copilul-leguma, existenta in lumea de afara abia daca dureaza cateva ore de durere ascunsa si de neinteles. Apoi, dupa un moment de pauza, traverseaza din nou miliarde de ani, revenind un fir marunt de nimic in intinderea de nimic. Daca exista Judecata de Apoi, oare cum poate fi chemat si judecat un copil cu functiile unei legume, care abia ce s-a nascut si a si murit, si ce decizie se poate lua? Oare cateva ceasuri de existenta pe pamant, in care a tipat plescaindu-si limba prin gura rosie, larg deschisa, cu luciri de perla, nu constituie dovezi insuficiente in fata oricarui judecator?”

Lectura placuta celor care aveti curajul!

All saints? All sinners!

    Toti avem micile noastre pacate. Chiar daca mai tot timpul ne prefacem ca viata noastra este perfecta, ca nu avem probleme, ca nu ne pasa de nimeni si de nimic, ca in fiecare dintre noi exista un Superman sau o Wonderwoman, stim ca lucrurile stau exact invers. M-am saturat de zambete false care nu reusesc sa acopere nemultumirea din ochi. Daca vreti sa jucati teatru macar luati lectii de actorie. Asa nu o sa mai apareti patetici in fata lumii.

        Ca tot vorbeam de pacate. Ce/cine anume defineste un pacat? Dumnezeu?(care Dumnezeu?) Societatea? (dar si eu fac parte <cred> din societate). Si asa ajung la niste silogisme a caror concluzie e ca eu singura imi definesc pacatele. Probabil de asta nici nu am remuscari. Pacate (in viziunea societatii si a religiei) am prea multe, prea mari si prea dese dar nu ma simt vinovata de nici unul. Asta ma face sau nu pacatoasa? Naiba stie, nici nu ma chinui sa aflu.
       Nu-mi place sa respect standarde impuse de altii. Daca vreau sa tip in mijlocul bisericii cand toata lumea “se roaga”, atunci o sa tip; asta nu ma face mai putin credincioasa. Daca nu vreau sa merg o luna la facultate, atunci nu o sa merg; asta nu ma face mai putin desteapta. Daca vreau sa beau pana o sa cad lata sub masa, atunci o sa beau; asta nu ma face alcoolica. Daca vreau sa ma imbrac cu cea mai scurta fusta posibila, atunci o sa ma imbrac; asta nu ma face curva. 
       Toti suntem pacatosi in felul nostru, dar, doar in momentul in care ne simtim NOI vinovati de ceea ce facem. Si, hai sa recunoastem, cu totii ne simtitm.
        

    

moment de revolta

Da. ma revolt. Nu stiu de ce anume, dar daca insist sa aflu o sa gasesc prea multe motive si atunci chiar ca o sa fie naspa. Momentan s-au trezit in mine instinctele mele de piromana si asa as vrea sa dau foc la ceva, si asa am o bricheta pe monitor, si asa am prin camera niste chestii care ma scot din sarite. Noroc de lenea infinita pe care o am. Dar revenind. Incep sa dezvolt niste ciudate instincte criminale. Eu fiind un pic isterica (cand e nevoie), simt dorinta nu de a pocni persoana cu care ma cert ci de a pune mana pe un cutit si….(you can picture the rest). Eu zic ca nu e grav. EU. Aia cu care ma cert nu sunt de acord.
Sunt groaznic de curioasa sa aflu ce simti in momentul in care ucizi pe cineva. Satisfactie? Placere? Frica? Spaima? Dorinta de a ucide din nou? Si sunt la fel de curioasa sa aflu ce simt eu in momentul in care mor. Prea curioasa. A nu se intelege ca mi-as dori sa mor, mi-as dori doar sa aflu ce simti in momentul ala. Morbid? Stati ca mai am. De mica am avut o curiozitate/tentatie mai bolnavicioasa in legatura cu chestia asta. Locuind la etajul 9, de fiecare data cand ma uit pe geam, ma simt groaznic de tentata sa ma arunc in gol. Si, ma repet, nu din dorinta de a ma sinucide, ci pur si simplu…
Ati observat de cate ori am folosit cuvantul “groaznic”? De ce? Pentru ca, chiar e groaznic sa ai instincte criminale proeminente (ca asa, normale!, toata lumea cred ca are), sa iti doresti sa ucizi pe cineva (la modul cel mai propriu posibil), sa-ti doresti sa te arunci in cap, numai asa ca sa vezi cum e, etc.
Incerc sa-mi imginez cam cum ar arata victima mea. Si am doua variante: ori o persoana pe care o urasc din tot sufletul, ori o persoana pe care o iubesc din tot sufletul (Epure, watch your back); si inclin spre varianta a doua, pentru ca nu-mi place sa urasc, ma oboseste. Asa ca o sa stau cumintica si o sa astept sa apara…
Si ma revolt in continuare…

kisses, MUAH-MUAH

In atentia domnului Milica…

…trebuie, dar trebuie sa-i multumesc pentru singura chestie pe care am invatat’o de la el. El fiind profesor (de fapt e asistent) de lingvistica la Litere; dintr’un semestru intreg de seminarii nu am inteles decat o chestie din toata lingvistica, economia de limbaj. Nu o sa va explic, dar o sa va dau un exemplu.
Presupun ca sunteti cu totii familiari cu expresiile: “sa-mi bag chicioru’” (pentru non-moldoveni chicior=picior) si “sa’mi f*t una”. Ei bine…economia de limbaj se realizeaza in felul urmator: – se iau aceste doua expresii
                         – se ia si o persoana cretina, care vrea sa spuna prea multe, prea repede (adica eu)
                         - se amesteca bine (eventual cu 2-3 shot’uri)
si…. TAAAADAAAA…. se obtine “sa’mi f*t chicioru’“ 
Ati inteles? Nu e greu deloc… Do not try at home!

Ei iubesc…

…ceva… eu iubesc pe toata lumea (exceptand cateva antipatii trecute pe listuta neagra). Si fiindca m-am trezit eu desteapta sa scriu fix despre iubire (cu care nu prea am nici o treaba), am vrut sa vad ce au mai zis si alti “destepti” pe tema asta. VAI! incep cu citatele cu care sunt de acord(by the way, sunt numai 2):
“If love is blind, why is lingerie so popular?”
“You learn to like someone when you find out what makes them laugh, but you can never truly love someone until you find out what makes them cry”

Evident, am gasit si cateva aberatii(adica restu, dar nu o sa le pun pe toate; doar cele mai proaste):
“Love does not consist of gazing at each other, but in looking together in the same direction.” (va dati seama cat de plictisitor trebuie sa fie? eu nici sa-mi imaginez nu pot)
stati ca nu e tot; un altul insisita “The most beautiful view is the one I share with you”
“Love puts the fun in together, the sad in apart, and the joy in a heart” (de unde le vin ideile astea?)
“Love means nothing in tennis, but it’s everything in life” (ha? daca intelege careva, explicati-mi si mie, va rog)
Si romanii dau lovitura fatala: “Cand cineva va putea scrie cu un cub de gheatza pe soare inseamna ca te va iubi mai mult ca mine.”

Deci, ei iubesc…ceva…probabil nici ei nu stiu ce anume.

Paradoxul “Te iubesc”

Citeam undeva urmatoarea afirmatie: ”If you say <I love you!> then you have alredy fallen in love with language, which is alredy a form of break-up and infidelity”. Eu adaptez si zic ca “If you say <I love you> then you have 3 reasons”. Initial le-am zis etape si nici acum nu sunt hotarata care termen e mai bun (dar in engleza suna mai bine reasons, si de asta l-am folosit). Deci…cele 3 etape/motive pentru care  se spune “Te iubesc” sunt:
1. pentru ca nu crezi si evident nici nu simti; si aici apar 2 categorii:
                      – femeile, care au impresia ca iubesc orice tip care le da senzatia de “fluturasi” in stomac (ma refer la primele intalniri cand toate sunt bune si frumoase si cand el nu are nici un defect)
                     – barbatii, care mint deliberat si ridica in slavi orice “domnisoara” numai ca sa o bage in pat; dupa, brusc, iubirea se evapora

2. pentru ca intr-adevar simti si trebuie sa-l convingi si pe cel/cea de langa tine de bunele tale intentii si sentimente (asta ar fi punctul culminant intr-o relatie reusita – care, stiu eu ca exista pe undeva pe acolo – )

3. pentru ca a ajuns un simplu reflex (pentru cuplurile cu multi ani vechime), amintire a vremurilor in care chiar exista

PS: probabil va dati seama ca putina lume chiar trece de prima etapa; celelalte 2 le-am putea numi exceptii, din ce in ce mai rare, din pacate
PPS: nu mai asteptati marea dragoste sau pe “the one and only”; nu o sa vina;